De ce ne este teamă să fim văzuți așa cum suntem?

Când m-am gândit să scriu articolul acesta, am avut un moment de limpezire.

Mi-am dat seama că foarte mult timp am trăit cu frica de a fi văzut exact așa cum sunt. Nu că aș crede că e ceva stricat la mine. Dar undeva, înăuntru, exista mereu teama că voi fi judecat: pentru felul meu de a fi, pentru cum vorbesc, pentru momentele stângace, pentru principiile mele sau pur și simplu pentru că aleg să văd viața altfel.

Când îți spui principiile cu voce tare în fața oamenilor, îți asumi și riscul să fii contrazis. Cineva o să-ți spună că nu gândești corect. Altcineva o să critice ce crezi. Un al treilea o să înțeleagă cu totul altceva decât ai vrut să spui.

Și atunci apare vocea aceea din interior:

„Ține-te bine. Sigur o să spună cineva ceva.”

Mi s-a întâmplat de nenumărate ori. Aproape de fiecare dată când am ieșit public cu ceva, a existat și cineva care a avut de comentat.

Eu nu sunt omul care se hrănește din conflicte. Știu să le gestionez, viața mi-a dat destule ocazii să învăț asta. Dar uneori pur și simplu obosești. Ajungi într-un punct în care nu mai vezi rostul să-ți consumi timpul și energia ca să-i demonstrezi fiecărui om cine ești și de ce gândești cum gândești.

Cu toate astea, experiențele astea m-au schimbat. M-au făcut să mă analizez, să mă corectez, să încerc să fiu mai bun, să mă tot perfecționez.

Doar că, la un moment dat, am observat ceva important: în spatele dorinței mele de perfecționare nu stătea întotdeauna evoluția. Uneori stătea critica. Alteori, frica. Și foarte des, un perfecționism imaginar.

Știi vocea aceea: „Mai trebuie ceva.” „Nu e destul de bine.” „Puteam mai bine.” „Poate ceilalți o să observe exact lucrul care nu-mi place nici mie.”

Ai trăit și tu asta? Dacă da, știi despre ce vorbesc. Poți face ceva foarte bine, și totuși mintea ta sare imediat la partea întunecată. Nu vede cele zece lucruri care au ieșit bine. Îl vede pe singurul care putea fi făcut altfel. Iar după ani în care repeți asta, devine aproape automat. Obișnuința și tiparul de gândire își fac treaba singure.

Bun, și ce faci când începi să vezi toate astea? De aici a pornit pentru mine o altă întrebare.

M-am întrebat dacă numerologia mă poate ajuta să mă văd altfel

Într-o zi mi-am zis: „Hai să văd dacă prin numerologie pot descoperi ceva despre mine ce nu reușesc să văd când mă analizez doar prin filtrul propriilor emoții.”

Nu m-am apropiat de numerologie ca să înlocuiesc psihologia și, cu atât mai puțin, ca să pun diagnostice. Sunt lucruri complet diferite.

Numai că eu ajunsesem să înțeleg cu mintea multe dintre mecanismele mele. Știam ce e frica de critică. Știam ce e perfecționismul. Știam că anumite experiențe din trecut îți pot colora felul în care te vezi. Problema era alta: faptul că înțelegi ceva nu înseamnă că l-ai și schimbat.

Cred că mulți oameni cunosc momentul ăsta. Știi exact ce faci, știi de ce o faci, poți să-ți explici mecanismul perfect, și totuși îl repeți.

Pentru că nicio unealtă nu lucrează în locul tău. Poți avea psihologie, numerologie, coaching, cărți, cursuri sau orice alt sistem de autocunoaștere. Dacă nu ești dispus să folosești ce descoperi, informația rămâne doar informație.

Eu însă iubesc numerologia. Mă încarcă și îmi trezește curiozitatea. Și poate tocmai pentru că îmi place atât de mult, reușesc să văd prin ea anumite lucruri despre mine cu mai puțină rezistență.

Și atunci m-am uitat în propria mea Matrice

În Matricea Manifestării mele există un punct care descrie felul în care mă percep pe mine însumi. În sistemul pe care îl folosesc, acolo apare energia lui 9, Eremitul.

Prima reacție a fost: „Wow. Asta chiar are sens.”

Eremitul e energia introspecției. E omul care caută înăuntru, care analizează, care observă enorm și care poate intra foarte adânc în propriile gânduri. E o energie extraordinară când o folosești pentru cunoaștere.

Are însă și o parte grea. Când te uiți prea mult în interior, riști să ajungi să vezi doar ce crezi că trebuie corectat. Devii propriul tău observator permanent, propriul critic, propriul examinator.

Apoi m-am uitat la altă zonă din matrice: felul în care mă pot percepe ceilalți. Acolo apare Soarele.

Și aici a ieșit la suprafață un conflict foarte interesant. Eu mă privesc prin filtrul Eremitului: mă analizez, mă verific, văd detalii și imperfecțiuni, uneori mă retrag. Oamenii, în schimb, pot vedea la mine cu totul altceva: lumină, prezență, forță, încredere.

Când e o diferență atât de mare între ce simți în interior și ce vede lumea, primul impuls poate fi: „Cum e posibil?”

Răspunsul e mai simplu decât pare: ce simți tu despre tine nu e întotdeauna ce văd ceilalți în tine.

Aici am început să-mi înțeleg mai bine frica de judecata celorlalți. Oamenii nu mă judecă tot timpul. Doar că, de multe ori, înainte ca ei să apuce măcar să o facă, eu m-am judecat deja.

Poate că adevărata frică nu e să fii văzut

Poate că adevărata frică e să fii văzut și să nu mai poți controla ce vede celălalt.

Cât stai ascuns, controlezi imaginea. Când ieși în lume, controlul dispare. Unui om o să-i placi, altuia nu. Unul o să te înțeleagă perfect, altul o să înțeleagă exact pe dos ce ai spus. Unii o să vadă la tine calități pe care nici tu nu le vezi. Alții o să caute defecte.

Cred că aici începe una dintre cele mai importante lecții pentru oricine vrea să fie vizibil: nu poți controla ce cred toți despre tine.

Poți controla ce transmiți, cât de sincer ești, cât de bine îți cunoști meseria și dacă ce spui are valoare. Dar nu poți controla fiecare minte care se uită la tine.

Pentru mine, lucrurile au început să se schimbe de la o întrebare foarte simplă: „Ce valoare transmit prin materialul ăsta?”

Nu „Cum arăt?”, nu „Mă va critica cineva?”, nu „Ce vor zice despre mine?”. Ci: „Ce rămâne în omul ăsta după ce m-a ascultat?”

Întrebarea asta îți mută atenția de la validare la contribuție.

Dar numerologia e adevărată?

Știu că aici poate sări imediat scepticul: „Ce dovadă ai că numărul 9 produce toate lucrurile astea?”

E o întrebare legitimă. Eu nu folosesc numerologia ca pe un diagnostic medical sau psihologic și nici nu cred că un om trebuie redus la un număr. Pentru mine, numerologia e un sistem simbolic de autocunoaștere. Un limbaj prin care îmi pun întrebări, o hartă pe care observ anumite tipare.

Poți să crezi în ea sau nu. Nu simt nevoia să conving pe nimeni cu forța. Pe mine mă interesează altceva: îmi oferă sistemul ăsta o perspectivă prin care văd ceva real în comportamentul meu? Dacă da, atunci pentru mine informația are valoare.

Până la urmă, o hartă nu merge în locul tău. Îți poate arăta un drum. Tu alegi dacă îl parcurgi.

Poate că nu trebuie să te vindeci de tine

Când am început analiza asta, mi-am spus în glumă: „Hai să văd dacă numerologia mă poate vindeca de mine însumi.”

Azi aș spune altfel. Poate că nu trebuie să mă vindec de mine. Poate trebuie doar să învăț să nu mă mai lupt atât de mult cu mine.

Să înțeleg că introspecția mea e o calitate, dar că, dusă prea departe, devine autocritică. Că dorința de a mă perfecționa mă ajută să cresc, dar poate deveni și o închisoare, dacă nimic nu e vreodată destul. Că sensibilitatea la critică nu trebuie să hotărască cât am voie să mă exprim. Și, mai ales, că nu trebuie să-mi placă perfect fiecare parte din mine înainte să-mi dau voie să fiu văzut.

Poate asta e una dintre lecțiile mari ale vizibilității: nu apari în lume atunci când devii perfect. Apari, și pe drum înveți să fii tot mai împăcat cu omul care apare.

Iar dacă și ție îți e teamă uneori să fii văzut exact așa cum ești, întreabă-te: de ce mi-e frică, de fapt? De judecata oamenilor? Sau de faptul că judecata lor ar putea confirma ce îmi spun deja singur despre mine?

Uneori, răspunsul la întrebarea asta îți spune mai mult decât o mie de păreri venite din afară.

Înțelepciunea să fie cu tine!
Andreas Stavarache, mentorul tău în lumină și direcție